Skip to main content

O votarăm și pe-asta

O votarăm și pe-asta

For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

VotatI pak dăm știre măriilor voastre că azi, 6 Undrea 2009, dis de dimineață, am dat cu ștampila și mi-am făcut datoria de cetățean. Cu noaptea în cap pentru că n-am avut somn – aseară am fost la un chef ce m-a ținut treaz până la ore mici, și aveam de ales între a trage un somn sănătos și a sta la coadă după-amiază și a merge la vot devreme, când e liniște și pace.

Și de liniște și pace am și avut parte. Când am ajuns la poarta ambasadei din Haga, tocmai ce se deschiseseră secțiile de votare. Sunt două, ambele în incinta ambasadei, în două camere alăturate (Catsheuvel numărul 55, nu 39, pentru doritori). Înainte de a vota a trebuit să completez o declarație pe proprie răspundere cum că n-am votat încă (nici n-aș fi avut unde) și nici n-am de gând să votez de mai multe ori azi. Am completat-o, după care am mers la secția din dreapta (normal), am predat pașaportul, am primit buletin de vot și ștampilă, am votat și am pus votul în urnă. Primul vot în Olanda pe ziua de azi. “Să fie într-un ceas bun.” Aș fi zis “să fie toate la fel”, dar m-am abținut.

Comisia a fost de treabă; domnul care se ocupa cu procesul verbal – pe care a trebuit să-l semnez înainte de a-mi primi pașaportul înapoi – era tot din Constanța, am mai schimbat două vorbe despre hometown, că deh. Fetele din comisie erau suspect de voioase pentru ora matinală. Suspectez o conspirație degrabă vărsătoare de cafea nevinovată. Cu una din ele am schimbat ceva mesaje pe Facebook; a fost fain s-o întâlnesc în sfârșit față în față.

În fine. Toată treaba, cu tot cu completat formulare, votat, semnat proces verbal și povestit, n-a durat mai mult de un sfert de oră. Acum am în pașaport minunatul sticker ce atestă documentar fapta comisă. Pe care (sper să) n-o regret.

UPDATE: Se pare că totuși nu eu am fost primul pe procesul verbal, ci doamna secretară al Consiliului parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Schiedam. Mi s-a dus șansa de a deveni celebru la iRealitatea! *sniff* Asta e, o să mă consolez cu locul doi, așa cum sper s-o facă și ăl de nu l-am votat eu.

shadowscape in Romanian

shadowscape in Romanian

romanian flagMost of you know already that I’m Romanian, born and bred. I’ve started this blog in English for several reasons, having mostly to do with the fact that (a) I love this language and (b) I moved to the Netherlands a looong time ago.

For the past few weeks I’ve been toying around with the idea of starting a parallel blog in Romanian. There are things that I’d like to write about, like today, December 1st, which is the National Day of Romania, or politics, or stories of interest mainly to the Romanian Diaspora, and those are of interest only to Romanian readers, or simply come to me more natural in my native language. On the other hand, maintaining two blogs is a daunting task, especially considering how infrequently I update this one. Therefore I’ve chosen to make shadowscape a multilingual blog, which I’ve discovered to be possible on the WordPress platform, much to my delight. It needs just the right amount of tinkering to put a smile on my engineer alter-ego, and it’s the most simple and elegant solution I can think of right now.

So welcome to the new and improved shadowscape, in English and Romanian1. I’ve translated this post in Romanian too, if you speak the language or if you’re just curious how it looks like, you can click on the little flag icon at the top of the screen and see for yourself. There still some tweaking to be done to the template and widgets, all in my copious free time, so please bear with me. In the meantime, enjoy!

  1. Yes, I also speak Dutch. No, I won’t blog in Dutch; I believe two languages on shadowscape are enough. At least for now. []

Violence

Violence

violenceThe violence we do – we’re doing it to ourselves first and foremost. The anger. The rage. The clenched fist. The hissed word, spat out through our teeth, the cynical smile, the piercing sarcasm. The derisive laugh.

Aye, it feels good when we say it. When we’re standing there, blood coursing through our veins, high on adrenalin and spite. We won. I won. You lost – the argument, the fight, the competition – you bowed your head and just gave up. You loser. My anger reigned supreme.

It’s only after we cool down that our conscience kicks in. Regrets that come too late, after all that’s been said and all that’s been done. Some of us – the lucky ones – bow their head in shame, their lesson learned, and suffer through the consequences of their anger. Others are not that lucky.

It’s easy, giving in to a sense of righteousness. A post facto justification of all the things we did. “It wasn’t really that bad”, we say. “The other had it coming anyway”, we say. And pieces of our heart wash away – our good, kind heart, the one our mothers saw in us when we were little – and they’re replaced with cold, dead stone. A little bit more callous every day. A little bit more uncaring. So easy, walking down that road. Becoming just a hollow shell, loose pebbles rattling in from time to time.

I only wish my 16 year old self would not despise the man I have become.